Și-au amintit de prima lor cântare împreună, de fiorul acela când muzica îi unea nu doar pe ei, ci și sufletele celor care îi ascultau. Denisa avea mereu acea lumină în ochi, o bucurie curată de a dărui prin cântec, iar Nicu o acompania cu o mândrie tăcută, știind că împreună poartă pe umeri zestrea unui neam întreg.
Nicu oftă și își potrivi pălăria. „S-au dus ca apa pe vale, Denisa. Parcă mai ieri ne adunam la poartă, tineri și plini de vise, iar glasurile noastre răsunau peste dealuri de credeam că timpul o să stea în loc pentru noi.” DENISA si NICU VESA - Unde-s anii ce-au trecut
„Îi mai ții minte pe tinerii de atunci?” continuă Denisa, zâmbind melancolic. „Cum jucau până le săreau opincile? Atunci nu ne întrebam unde pleacă anii. Atunci eram noi stăpânii timpului.” Și-au amintit de prima lor cântare împreună, de
„Acum suntem doar călători care se uită în urmă,” răspunse Nicu, așezându-se lângă ea. „Dar știi ceva? Anii nu s-au pierdut de tot. I-am pus pe toți în cântecele noastre. Fiecare dor, fiecare lacrimă și fiecare hohot de râs a rămas acolo, într-o strofă, într-o notă. Câtă vreme cineva ne mai ascultă glasurile, anii aceia nu sunt duși de tot.” „S-au dus ca apa pe vale, Denisa
